Dosarul, ca orice produs social, îşi are istoria lui. Termenul de "dosar" a urmat celui de "dela" care la rândul său s-a desprins din termenul de "acta". Primele instrucţiuni de organizare a arhivei în Ţara Românească şi Moldova, emise în anul 1831, fixau obligativitate creatorilor de arhivă de a grupa toate documentele care le creează, în dosare, pe probleme, iar în interiorul acestora, în ordine cronologică, după data primirii, urmată de conceptul de răspuns sau alte înscrisuri, apoi cusute după sistemul legătoriei de cărţi. Mai târziu, statutul administrativ din decembrie 1848, stabileşte şi alte detalii asupra dosarului, prin care limita grosimea lui, cerând ca acesta să nu depăşească 25 cm.În Transilvania, organizarea actelor, în speţă a dosarelor, a avut un curs aparte. Aici, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a fost introdus sistemul de registratură, potrivit căruia actele dintr-un an au fost păstrate în strictă ordine cronologică, după numărul de înregistrare. Din această formă s-au desprins mai târziu diferite alte sisteme, printre care cel mai frecvent a fost acel al numărului de bază, adică de grupare a actelor referitoare la aceeaşi chestiune într-un singur loc.

Legislaţia arhivistică prevede obligaţia creatorilor de documente de a înregistra toate documentele intacte, ieşite ori întocmite pentru uz intern la registratura generală, într-un singur registru de intrare-ieşire sau în mai multe (atunci când instituţia creează un număr unic de documente), fără ca numerele de înregistrare date documentelor să se repete.