Unele cupluri solicită intervenţia de specialitate, în speţă a psihoterapeutului, atunci când apar problemele acute care periclitează relaţia, care până atunci s-a dovedit a fi stabilă şi bogată în satisfacţii.  Cuplurile au un istoric de viaţă comun în care au fost satisfăcute nevoile ambilor parteneri, în paralel cu demersurile vieţii cotidiene precum, latura profesională, administrarea locuinţei şi educaţia copiilor.

Însă la un momendat  apar anumite elemente de criză pentru care cuplurile manifestă o oarecare infecienţă în soluţionarea dezirabilă a situaţiei, precum patologia boala unui membru din familie sau disponibilizarea de la muncă a unuia dintre soţi. În astfel de cazuri strategiile uzitate de cuplu nu mai sunt eficiente pentru situaţia actuală şi este necesară indentificarea unor noi resurse şi dezvoltarea de noi strategii care să reasigure echilibrul cuplului/familiei. În aceste cupluri adesea este prezent sprijinul reciproc, necesitând doar asistenţă primară din partea psihoterapeutului pentru a dezvolta mecanisme de coping adecvate situaţiei de criză,  dezorganizării şi distresului creat.   

O a doua categorie de cupluri care vizitează cabinetul unui psihoterapeut, sunt indivizii care au depăşit deja situaţia de criză şi doresc să asigure starea de bine atât pentru partenerii lor, cât şi pentru relaţia pe care o au. Acestea sunt cuplurile în care au existat diferite forme de abuz emoţional, fizic, sexual, infidelitatea unui partener, carenţe financiare cauzate de „jocurile patologice de noroc” sau diferite alte manifestări comportamentale care au determinat stări negative şi disfuncţionalitate în viaţa de cuplu.

Adesea, dacă în relaţia conjugală încrederea  a fost „dărâmată” multe cupluri întâmpină dificultăţi în reconstruirea relaţiei, fiind nevoie de efortul concentrat şi de atitudinea pozitivă a ambilor parteneri.  Pe de o parte, partenerul care a fos trădat adoptă frecvent atitudini de genul „sunt distrus/ă”, iar o schimbare pozitivă şi de scurtă durată a partenerului infidel prezintă un impact minimal asupra relaţiei de cuplu care nu mai conferă sentimentul de siguranţă.  Pe de altă parte şi partenerul infidel poate să manifeste  un patern problematic care să fi fost la baza actului de infidelitate. În concluzie un patern sau eveniment determină apariţia unui alt eveniment mai mult sau mai puţin dezirabil pentru viaţa de cuplu.

O a treia categorie sunt cuplurile care nu se confruntă cu o problemă acută dar solicită intervenţia terapeutică atunci când sunt convinşi că nu pot să tolereze pe termen lung o relaţie care nu le mai produce satisfacţii şi care nu asigură îndeplinirea nevoilor individuale. 

Adesea  persoanele afirmă că percepţia lor despre viaţă s-a schimbat atunci când au aflat despre divorţul unui prieten sau a unei cunoştinţe şi brusc separarea devine cea mai realistă opţiune pentru viitor. În alte situaţii persoanele afirmă „m-am trezit intr-o zi şi am constatat că îmbătrânesc şi nu mai vreu să-mi irosesc viaţa într-o relaţie care nu-mi asigură fericirea”.  Partenerii care aparţin unor astfel de cupluri au un istoric de viaţă în comun dar nu şi-au asigurat îndeplinirea nevoilor individuale. Spre exemplu unul dintre parteneri are nevoie de mai multă autonomie decât celălalt, şi în cuplu apare un dezacord care declanşează sentimente de frustrare la ambii parteneri. Similar în alt cuplu în care unul dintre parteneri trăieşte o boală cronică, precum depresia sau anxietatea, partenerii sunt nevoiţi să acţioneze în diferite moduri care vor menţine sau vor exacerba simptomatologia, experimentând astfel şi o stare de distres.

Multe alte cupluri se confruntă cu starea de distres datorită diferentelor caracteristici de personalitate care îngreunează convieţuirea şi implicit luarea unor decizii curente de viaţă. Astfel, dacă ambii parteneri manifestă o stare de dezorganizare generală şi de inatenţie asupra detaliilor, cuplul va avea o casă murdară, facturi neachitate etc. dimensiuni care contribuie la menţinerea unei mediu saturat de stres. 

În toate aceste cazuri, apar multe evenimente de viaţă care vor motiva unul sau ambii parteneri pentru a iniţia o terapie de cuplu cu scopul de a depăşii dificultăţile care apasă relaţia.

Psihoterapia de cuplu şi de familie este o abordare relativ structurată care poate fi utilizată pentru a rezolva toate dificultăţile  şi problemele care îngreunează viaţa de cuplu şi de familie. Terapia de cuplu de orientare cognitiv comportamentală CBCT este în general utilizată pentru intervenţia în dificultăţile curente ale cuplului şi necesită o perioadă relativ scurtă de timp. Ca tehnici de intervenţie adesea se utilizează dezvoltarea abilităţilor de comunicare eficientă, rezolvarea de probleme şi contractul de contingenţe pentru a sporii comportamentele pozitive şi a reduce comportamentele negative care se manifestă la membrii cuplu.

Dezvoltarea abilităţilor de comunicare implică o educaţie a cuplului sau o reactualizare a modalităţilor efeciente de exprimare a gândurilor şi emoţiilor, obiectivul principal este de a-l determina pe ficare partener să-l înţeleagă pe celălalt şi de a se face înţeles într-o manieră plină de respect, chiar şi atunci când părerile lor sunt diferite.

Cuplurile sunt încurajate să utilizeze amblele roluri specifice comnicării: de vorbitor emiţător şi de ascultător receptor . Emiţătorul învaţă să-şi exprime gândurile şi/sau emoţiile utilizând metoda „EU- comunicare”, fiind scurt şi specific, acceptând că atât gandurile cât şi sentimentele sunt trăiri subiective şi personale şi niciîntr-un caz „adevăruri general valabile”. Receptorul este înurajat să utilizeze cât mai multe comportamente de ascultare nonverbală a da din cap, a menţine contactul vizual în timp de emiţătorul vorbeşte pentru a nu întrerupe, evalua, reflecta sau sumariza ideile vorbitorului înainte ca acesta să fi încheiat ce avea de comunicat.

Dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a problemelor include însuşirea de către parteneri a patru paşi importanţi: 1 descrierea specifică a problemei în termeni de manifestare comportamentală; 2 identificarea a cât mai multor soluţii posibilă fără ca acestea să fie testate; 3 alegerea unei singure soluţii care să fie fezabilă şi unanim acceptată de parteneri; 4 stabilirea momentului pentru implementarea şi evaluarea efectelor soluţiei alese. Obiectivul principal şi în acest caz este sprijinirea cuplului pentru a dezvolta deprinderi care pot fi utilizate atunci când cuplul se confruntă cu o nouă problemă.

Contractul de contingenţe poate varia în funcţie de problema sau disfuncţionalitatea cuplului, acesta reprezintă o asumare a partenerilor că vor adopta un comportament dezirabil pentru cuplu care să fie contingent cu nevoile ambilor parteneri. Compartamentele dezirabile ale fiecărui partener sunt descrise şi ulterior semnate de membri cuplului.

Pe scurt putem afirma că teoriile specifice psihoterapie de cuplu şi de familie, au la bază o bogată paletă de cercetări empirice care s-au dovedit a fi extrem de utile pentru o intervenţie de specialitate eficientă.  Desigur în funcţie de gradul de disfuncţionalitate al cuplului, psihoterapeutului are capacitatea de a delibera în mod conştient dacă este necesară o intervenţie de scurtă durată sau una mai complexă care să corespundă paternului problematic. Însă, în mod cert, abilitatea psihoterapeutului nu este suficientă deoarece psihoterapia nu este magie, este o intervenţie validată ştiinţific care are nevoie de un cuplu, o disfuncţionalitate şi dorinţă intrinsecă pentru adaptare. 

Psih. Gyorgy GASPAR